Interviu Victor Rebengiuc, despre familie si copilarie

Interviu Victor Rebengiuc, despre familie si copilarie

Victor Rebenciuc ne povesteste copilaria lui intr-un interviu dat celor de la digi24.ro, iar prima intrebare a fost “cum a fost in copilarie?” :

„N-a fost bine. Am crescut fara tata, care ne-a parasit pe mine si pe fratele meu cand eram foarte mici, eu cred ca aveam 2 ani si el 1 an. Am fost crescut de bunici, din fericire, pentru ca am avut niste bunici materni foarte buni. Cealalta parte a familiei, familia din partea lui taica-meu, n-am cunoscut-o. Era de pe undeva de prin Moldova si n-am avut ocazia sa-i cunosc. N-am stiut ca avem rude. Am aflat tarziu, cand eram actor deja, lumea ma cunoștea: Auzi, sa stii ca eu sunt unchiul tau! Sa fii sanatos, i-am spus, tarziu mi-atragi atenția asupra acestui lucru.

Am simtit intotdeauna lipsa unui tata. E altceva cand ai un tata, mi-nchipui, cand ai cum sa te sfatuiesti cu el in legatură cu fel de fel de lucruri care ti se intampla copil fiind. Evident ca m-a marcat. Te-ntreaba:

– Ba, dar tac-tu unde e?

– Pai, nu ştiu unde e.

– Păi nu vine si el la scoala, nu vine cu tine?

– Pai, n-am!

Mama s-a recasatorit la multi ani dupa, eram deja in liceu cand ea s-a recasatorit cu un al doilea sot al ei. Dar eu n-am simtit apropiere, n-am putut sa ma apropii de el asa cum mi-as fi dorit: sa ai un tata, sa-l iubesti, sa te mangaie… Si el era destul de rezervat cu noi, eram deja destul de mari, nu mai eram copii de un an, doi, trei si a fost o relatie oarecum oficiala, nu era o relatie familiala intre noi. A murit și el, din pacate, saracul, s-a imbolnavit de tuberculoza si a murit. Asta a fost ‘norocul’ maica-mii, n-a izbutit si ea sa aiba o familie, sa aiba un soț.

S-a luptat, a muncit, ne-a crescut pe noi, cu ajutorul bunicilor. Ei mai ales ne-au ajutat, au fost tot timpul cu noi, dar am avut o viata foarte modesta, am fost oameni saraci, foarte saraci familia mea. Exista un singur salariu, al maica-mii, care ne tinea in viata. In copilarie am mancat rareori carne. Fasole, cartofi, varza, asta era meniul nostru obișnuit. De sarbatori mai prindeam câte o bucata de carne. Trăind aici, in Bucuresti. Eu sunt nascut si crescut si inca in viata in Bucuresti.

Mama nu ne-a parasit, tata ne-a parasit. Si el s-a prapadit, a murit in razboi, in 1942, la Stalingrad. Am avut, ca urmare a mortii lui, am avut o pensie de orfan de razboi, fratele meu si cu mine, și asa am putut sa traim si cu banii astia pe care ii primeam, habar n-aveam cat era pensia, dar oricum era un ban care venea in casa, acolo, si ne mai ajuta pană am terminat scoala, pe urma am intrat la facultate.

Ca adult, n-am mai simțit lipsa tatei. Aveam treaba cu teatrul atunci, aveam probleme, roluri care spun probleme, aveam altceva, nu mai aveam nevoie de el. Imi luasem zborul.

Îi spuneam mamei:

– Vino, domnule, de ce nu vii să mA vezi la teatru?

Nu venea, nu vrea sa vina.

– De ce nu vrei sa vii sa ma vezi la teatru? Sa fii acolo, spui ca esti mama mea si o sa te primeasca in sala.

– Nu, nu vreau sa vin la teatru, ca tu mori acolo, pe scena, și eu nu vreau sa vad asta!

Dar nu-i adevarat, nu-ti dai seama, nu stii că…

– Nu, nu, nu, nu vreau sa vad asta.

Mama mea era tanara si era o femeie frumoasa. Imi spunea, vara: hai, ma, sa mergem, mergem impreuna, la o gradina, mancam o friptura, sa ascultam o muzica. Mie imi era jena, pentru ca era…putin mai mare decat mine. Si-mi era jena: băi, uite, asta umbla cu femei mai în varsta, mi-era jena, o prostie din partea mea. Si i-am spus lasa, uite, luam niște carne, o frigem noi aici, dam drumul la radio, ascultam muzică, gata, ce nevoie ai sa mergi acolo? Da, saracuta de ea, uite, o pomenesc”. Interviul terminandu-se cu amintirea frumoasa a mamei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *